Denta - repere istorice
Istoria comunei Denta se împletește cu cea a Banatului de Câmpie, regiune istorico-geografică din care aceasta face parte. Condițiile prielnice de viață - clima blândă, solul roditor, abundența apelor și pădurilor, resursele naturale bogate și variate, pe care aceste meleaguri le-au oferit au permis așezarea primelor comunități umane încă din preistorie.
Numeroase vestigii arheologice descoperite în hotarul comunei sau în apropiere de aceasta stau mărturie unei locuiri timpurii. La doar câțiva kilometri de centrul comunei, pe malul râului Moravița, au fost scoase la lumină obiecte aparținând culturii Starcevo-Criș, care atestă practicarea în regiune, încă de la începutul neoliticului, a agriculturii și a unor meșteșuguri casnice, precum olăritul și țesutul1.
Din epoca bronzului urmele materiale de locuire sunt mai bogate și mai variate fiind răspândite pe un areal destul de mare, fapt ce indică o intensă locuire a zonei în această perioadă. În nordul comunei, pe actualul teritoriu al orașului Deta, au fost descoperite tipare de piatră folosite pentru prelucrarea aramei, ceea ce dovedește practicarea pe plan local a metalurgiei încă din eneolitic, fapt ce presupunea o cunoaștere temeinică și îndelungată de către producători a teritoriului pe care îl locuiau2. Alte obiecte, descoperite în cariera de nisip de lângă pădurea dintre Balnoc și Denta, atestă un proces de locuire neintrerupt al regiunii pe toată durata epocii bronzului3.
Epoca fierului, cu cele două subdiviziuni ale sale - Hallstat și Latène, este mai săracă în descoperiri. Acest lucru poate fi explicat prin cauze de natură climatică. Este cunoscut faptul că la începutul epocii fierului clima s-a schimbat brusc, devenind rece și bogată în precipitații, ceea ce a dus la inundarea unor mari suprafețe de câmpie care au devenit astfel nelocuibile4. Cu toate acestea, pe baza urmelor materiale descoperite la Rovinița Mare și Breștea, datate pentru perioada Latène5, se poate afirma că cel puțin partea estică a comunei a fost locuită în această epocă.
Descoperirile arheologice menționate mai sus, ce aparțin celei de a doua vârste a fierului, sunt de factură dacică, fapt ce indică integrarea, în perioada secolelor II î.Hr. - I d.Hr., a teritoriului actual al comunei Denta în marea arie de civilizație dacică.
La începutul sec. al II-lea d.Hr., întreg Banatul a intrat în hotarele Imperiului Roman, în cadrul căruia a rămas până la sfârșitul secolului al III-lea. Lipsa unor cercetari sistematice în zonă a făcut ca descoperirile arheologice pentru această perioadă să fie mai reduse, majoritatea vestigiilor de epocă romană fiind găsite cu prilejul unor lucrări agricole sau de amenajarea teritoriului. Deși puține la număr, ele sunt bogate în informații, fiind vorba de cărămizi ștampilate, de monede, chiar și un stâlp miliar a cărui inscripție a provocat o aprinsă dispută între cercetători cu privire la localizarea coloniei Malva la Denta și a Daciei Malvensis în Banat6. Aceste piese romane ce provin din localitățile Denta și Rovinița Mare indică existența, în locurile respective, pe toată durata sec. II - III, a unor modeste așezări rurale integrate sistemului economic și administrativ al Provinciei Dacia7. Acest lucru pare să fie confirmat și de faptul că zona era străbătută de un drum secundar roman ce trecea prin actualele localități Vrsac, Denta, Timișoara8.
Retragerea administrației și autorităților romane, la sud de Dunăre, în anul 271 nu a pus capăt existenței acestor așezări și nu a întrerupt legăturile autohtonilor cu Imperiul Roman. Circulația monetară din secolul IV, atestată arheologic prin descoperirile de la Denta, dar și de cele de la Deta sau Voiteni, confirmă acest lucru9. Se poate vorbi chiar de revenirea stăpânirii romane în zonă, în sec. al IV-lea, dacă ținem cont că în timpul împăratului Constantin cel Mare aici a fost ridicat un val de pământ ce străbate, de la sud la nord, actualele localități Stamora Română, Denta, Opatița și Jebel10. Dacă teoria revenirii stăpânirii romane este corectă, înseamnă că în secolul IV teritoriile actualelor localități Breștea, Rovinița Mare și Rovinița Mică mai făceau parte din Imperiul Roman, iar granița vestică a acestuia trecea chiar prin localitatea Denta.
De la sfârșitul secolului al III-lea până în secolul al XII-lea, locuitorii acestei regiuni s-au confruntat cu neajunsurile provocate de incursiunile populațiilor migratoare de origine sarmatică, hunică, avară, slavă, maghiară, pecenegă și cumană. Cele mai multe dintre acestea au plecat în mod natural sau au rămas și au fost asimilate în timp, fără a lăsa însă urme materiale persistente și consistente. Prezența lor aici nu a modificat în mod substanțial structura etnică și modul de viață al autohtonilor care și-au continuat existența în forme moștenite de la romani.
Fără să insistăm asupra acestui subiect trebuie totuși remarcat că anumiți cercetători consideră că unele dintre aceste populații au avut o influență deosebită de ordin etnografic și lingvistic asupra autohtonilor. M. Sâmpetru este de părere că așezarea sarmaților în Câmpia Banatului și conviețuirea acestora cu populația autohtonă vreme de câteva secole a determinat apariția unei culturi populare românești puternic individualizate față de cea întâlnită în restul teritoriilor locuite de români. Astfel, potrivit autorului menționat, graiul românesc bănățean, precum și portul popular au fost supuse unor puternice influențe sarmatice11.
Pentru o lungă perioadă de timp marturiile despre locuitorii acestor locuri lipsesc. În absența lor putem doar presupune că aceștia au avut o istorie comună cu cea a întregului Banat de Câmpie - după formarea lor ca popor, locuitorii acestei zone și-au continuat modul de viață tradițional în cadrul obștilor sătești care mai târziu au făcut parte din voievodatul lui Glad, apoi în cel condus de Ahtum, iar în cele din urmă au fost incluse în structurile regatului feudal maghiar.
Prima atestare documentară a localității Denta datează din 1322 când regele Karol Robert consimte ca satul Denta (Dench) din Comitatul Caraș, să fie donat de către Teodor Weytehi maestrului Gal, notar regal12.
Spre sfârșitul secolul al XIV-lea în Câmpia Banatului se așează numeroși emigranți sârbi care vor avea un rol important în istoria acestor locuri alaturi de români. De acum sârbii devin parte integrantă a peisajului etnic bănățean. Au un rol militar însemnat, o structură religioasă ortodoxă care o subordonează pe cea locală. Începe acum și procesul de sârbizare a numelor de familie românești, astfel încât în perioada stăpânirii otomane este greu de deosebit nominal un sârbde un român13.
În anul 1552 Banatul de Câmpie a fost cucerit de otomani, aici fiind organizat Pașalâcul de Timișoara. Acesta era împărțit în șase sangeacuri (districte), Denta făcând parte din sangeacul Ciacova, în timp ce Rovinița Mare făcea parte din districtul Bocșa14.
În cei 165 de ani de stăpânire otomană situația locuitorilor de aici nu a fost mai grea decât în perioada anterioară când exploatarea feudală a atins cote maxime. În general, față de supuși, otomanii au avut o atitudine binevoitoare, permițându-le să păstreze o oarecare autonomie a formelor tradiționale de organizare, acordându-le în același timp o mare libertate religioasă. În anul 1690, printr-o iradea (lege-decret) a sultanului, țărănimea a primit dreptul de a transmite posesiunea pământului pe care îl lucrau, precum și a celorlalte bunuri imobiliare, ceea ce de fapt echivala aproape cu o împropietărire15.
Dacă până acum documentele doar menționau localitățile comunei în legătură cu un act de danie sau cu o impunere de taxe, din perioada otomană informațiile sunt mai bogate, avem știri care descriu localitatea Denta. Astfel, din “Cartea călătoriilor” scrisă de Evlya Celebi aflăm că Denta, situată pe malul Timișului, era fortificată având întărituri în toate cele patru colțuri. Paza cetății era făcută de către un căpitan ce avea în subordine 50 de soldați. Cetatea mai avea un depozit militar, o geamie, un restaurant și câteva prăvălii mărunte. Tot aici existau multe gradini roditoare16.
Faptul că Denta era o așezare în plină dezvoltare pare a fi confirmat și de Conscriptia austriacă din 1717 care atestă că, la vremea respectivă, Denta avea 100 de case17, un număr destul de mare dacă ținem cont că în Evul Mediu satele din Câmpia Banatului aveau în medie 20 de gospodării.
În urma victoriilor din 1716 obținute de armatele austriece conduse de Eugeniu de Savoya în fața trupelor otomane, Banatul intră în componența Imperiului Habsburgic, fapt consființit prin pacea de la Passarowitz din 1718. Teritoriul cucerit este tratat ca un domeniu personal al împăratului și supus administrației militare. Întreaga provincie a fost împărțită în 11 districte comandate de administratori militari. Satele își alegeau în continuare cnezii care le reprezentau în fața autorităților18. Denta, cu cele 100 de gospodării menționate în conscripția din 1717, făcea parte din districtul Ciacova. Situația locuitorilor s-a înrăutățit după venirea administrației habsburgice. Țăranii erau obilgați să presteze un cuantum ridicat de robotă pentru armată, să participe la repararea și întreținerea fortificațiilor, a drumurilor, să suporte cheltuieli legate de încartiruirea trupelor19.
Din motive de natură economică, militară, politică și religioasă, autoritățile habsburgice au adus în Banat numeroși coloniști, în special germani, dar și italieni, spanioli, bulgari. Prezența lor aici a provocat unele neajunsuri autohtonilor, ei fiind așezați în satele locuite de români și sârbi, atribuindu-li-se terenurile cele mai rodnice. Astfel, la Denta, din 1721 încep să se așeze coloniști germani, iar din 1745 aici sosec și câteva familii de bulgari20.
Relatările călătorilor străini vorbesc de prezența unur comunități de rromi la Denta încă din secolul al XVIII-lea. Astfel, Francesco Griselini, în scrisoarea a VI-a către Iosif de Sperges, publicată în cunoscuta lucrare „Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei scrie: „într-o zi în satul Denta din districtul Ciacovei, mă atrase curiozitatea într-un bordei ţigănesc. Primul lucru ce văzui fu un tânăr flăcău plin de râie, căruia mama sa îi adusese pe o farfurie de pământ, carnea fiartă a unui mic şarpe ca s-o mănânce. Deoarece pielea reptilei era deja înlăturată nu putui afla de la ţigancă, cărei specii aparţinea şarpele; după mai multe întrebări, numai atât am putut afla, că acel şarpe nu făcea parte din viperele veninoase. Tot aşa se serveau vechii egipteni de carnea şarpelui ca de cel mai bun şi sigur leac contra boalei Elefantiasis, care, după descrierea vechilor medici, era cea mai grozavă din toate bolile de piele21.
La începutul colonizării, autoritățile nu au luat nici o măsură în ceea ce privește organizarea satelor, noile case erau dispuse haotic în vatra vechiului sat, neexistând nici un fel de norme privind așezarea caselor sau dispoziția generală a străzilor. Abia în anul 1766 autoritățile habsburgice au adoptat masuri pentru întemeierea noilor colonii. Aceste norme au fost impuse, începând cu anul 1772, și asupra satelor vechi. Prin Impopulationis Haupt Instruction, adoptat la 11 ianuarie anul menționat, s-a dispus sistematizarea satelor vechi prin comasarea așezărilor mici, scoaterea la “linie” a caselor și organizarea satelor după criterii economice și edilitare. Aceste norme edilitare prevedeau ca satele să aibă o formă geometrică, ulițele principale să aibă lărgimea de 18-20 de stânjeni, iar cele secundare de 6-8 stânjeni. Gospodăriile erau situate într-un plan dreptunghiular, așezate una lângă alta, cu fațada scurtă a casei orientată spre stradă. Fiecare așezare urma să aibă un centru civic alcătuit din biserică, școală, primărie, piață.
Pentru îndeplinirea și supravegherea executării planurilor de sistematizare au fost înființate comisii speciale. Autoritățile nu mai acordau nici o autorizație de reparație sau de construcție fără respectarea planului de sistematizare22. În urma aplicării acestor norme Denta și-a pierdut treptat caracterul de sat împrăștiat, încadrându-se în tipul de sat geometric, aspect păstrat până astăzi.
Cu toate neajunsurile provocate de atitudinea uneori ostilă a autorităților habsburgice, prezența lor aici a avut un rol benefic pentru dezvoltarea zonei. Orientarea spre modernizare este evidentă. Acum se fac lucrări masive pentru amenajarea cursurilor râurilor și desecarea mlaștinilor. În anul 1745 au început lucrările de canalizare a râului Bârzava pe porțiunea cuprinsă între Denta și locul de vărsare în Timiș23.
Modernizarea localităților ce formează astăzi comuna Denta a continuat și în perioada următoare. În 1761 se înființează primul oficiu poștal din istoria așezării. În anul 1795 s-a ridicat o frumoasă Biserică ortodoxă sârbă, iar în anul 1796 Denta primeşte autorizaţie pentru a ţine târguri săptămânale.
În anul 1846 a fost întemeiată localitatea Breștea, cu 110 familii de bulgari romano-catolici aduși de la Dudeștii - Vechi, fiecare primind un lot de casă și 11 jugăre de pământ24.
În anul 1855 se înființează școala din localitate, primul învățător fiind Clementie Dina25. În 1884 se ridică o nouă biserică ortodoxă de această dată de către comunitatea română de aici. Șase ani mai târziu enoriașii greco-catolici au bucuria de a inaugura și ei o Biserică în Denta.
În anul 1895 s-a înființat localitatea Omorul Mic de către 80 de familii de coloniști germani veniți de la Becicherecu Mare. În perioada comunistă numele localității a fost schimbat în Rovinița Mică.
După constituirea dualismului austro-ungar, în 1867, Banatul este încorporat Ungariei. Legislația adoptată de autoritățile maghiare, vădit discriminatorie din punct de vedere național, a provocat numeroase nemulțumiri în rândul locuitorilor de aici. Politica de maghiarizare forțată urmărea pe lângă acceptarea limbii maghiare ca limbă oficială și înființarea unor noi colonii în regiune. Izbucnirea primului război mondial a oprit aceste planuri.
În timpul primului război mondial foarte mulți locuitori de aici au fost chemați pe front, o parte dintre ei nu s-au mai întors, în memoria lor a fost ridicat, în 1928, monumentul din centrul comunei26.
În prioada interbelică, autoritățile române au acordat o atenție sporită vieții culturale și spirituale a localității. Astfel, în 15 august 1928 s-a inaugurat "Casa Naţională", odată cu ea a luat fiinţă şi "Cercul studenţesc cultural din Denta", care a avut un cor mixt de 30 de persoane. Din banii strânşi din concerte s-a cumpărat un vapor mare bisericesc27.
Din anul 1935 comuna Denta a avut notar propriu, subnotar, o moaşă, brigadă silvică, agenţie şi o bancă populară28.
Dezvoltarea firească a comunei a fost oprită de izbucnirea celui de al doilea război mondial și de către instaurarea regimului comunist.
Bibliografie:
1. Ghe. Lazarovici, Neoliticul Banatului, Cluj-Napoca, 1979, p. 194
2. L. Mărghitan, Banatul în lumina arheologiei, vol. I, Timișoara, 1979
3. Informații primite, în anul 1999, de la Ionel Ilean, responsabilul muzeului din Deta
4. N. Gudea, I. Moțul, Observații în legătură cu istoria Banatului în epoca romană, în Banatica, nr. VII, 1983, p. 162
5. L. Mărghitan, op. cit., p. 108, 117-125
6. D. Tudor, Orașe, Târguri și sate în Dacia romană, București, 1968, p.54
8. N. Gudea, I. Moțul, op. cit. p. 168
9. A. Bejan, Banatul în secolele IV - VII, Timișoara, 1995, p.12
10. D. Benea, Dacia sud-vestică în sec. III-IV, Timișoara, 19996, p 61
11. M. Sâmpetru, apud A. Bejan, op. cit., p. 58
12. C. Pascu, Comuna Denta. Monografie istorică, p. 5
13. I. Hațegan, L.Savulov, Banatul Medieval, în Banatica nr. VII, 1983, p. 201
14.P. Binder, Lista localităților din Banat de la sfârșitul sec. al XVII - lea, în Studii de istorie a Banatului, vol. II, 1970
15.I. Munteanu, R. Munteanu, Timiș. Monografie, Timișoara, 1998, p. 58
17. I. lotreanu, Monografia Banatului, Timișoara, 1935
18. I. Munteanu, R. Munteanu, op. cit.
19. N. Secară, Valori ale arhitecturii populare românești, Timișoara, 1987, p. 17
21. Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Facla, Timişoara, 1984 p.161